Episodul 1 - Pilot

   Statea intins, cu picioarele pe caloriferul rece si cu fundul bolnav pe scaunul ergonomic din care ieseau bureti. Nu-l deranja nimeni, nu-l deranja nimic. De fapt, il deranja durerea din gat care i se instalase acolo in dimineata din ziua precedenta. Un cosmar, ca de obicei. Prefera sa vomite o ora incontinuu, decat sa mai simta senzatia de ciment din gat, care-i crea dificultati si cand incerca sa-si inghita propria saliva. Dar se obisnuise, asa era de fiecare data cand se racea. El nu facea febra, el nu era slabit, pe el nu-l treceau transpiratiile, el nu trebuia sa stea in pat, pe el nu-l luau ameteli, lui nu i se facea rau, lui nu-i curgeau mucii, el nu tusea, el nu ragusea, pe el nu-l durea capul. Cand se racea, pe el il durea doar gatul. Dar era de-ajuns. Ii dadea senzatia de neputinta fizica, de blocaj, de arest la domiciliu. Singurul aliat al sau era Tantum-ul Verde care statea aiurea pe birou si care ii mai alina chinul. Detesta cand oamenii sugeau Tantum Verde fara sa-i doara gatul, sub pretextul ca "are gust bun". I se parea o risipa.
   Se uita la ceas. De 4 ore statea in aceeasi pozitie.

Mica Autocunoastere

Am fost lovit de realitate , şi mi-am dat seama de unele lucruri.

In primul rand am constatat trecerea rapida a timpului, şi cât de mult ȋl irosim ( majoritatea dintre noi). Exemplul meu ar fi că am aşteptat să fac anumite lucruri gândindu-mă că o să am timp, că nu are rost să mă grăbesc, şi acum posibilitatea de a face acele lucruri a dispărut, probabil pentru totdeauna. Aşa că am un sfat pentru... pentru toată lumea, sfat care o să pară ciudat venind din partea mea : Trăiţi clipa !

Un alt lucru spre care am să incerc să ma deschid, e nepăsarea faţă de cei din jur. Nu o nepăsare dusă până la nesimţire, dar o indiferenţă benefică pentru starea mea de spirit. Un scut care să ȋmi permită să fac ce ȋmi place, când ȋmi place.

Smile dammit

In creierul meu e anarhie. Sunt melancolic. Cand ma uit in jur, vad o gramada de oameni tristi, asa ca e de la sine inteles de ce ma simt asa. Daca m-ai fi pus sa ma descriu acum cateva luni, ti-as fi zis ca sunt un optimist incurabil. Acum... inca sunt optimist. Dar un optimist curabil. Si realist. Si cred ca e de adimrat, din moment ce sunt inconjurat de oameni delasatori si pesimisti. Oameni plictisiti si lenesi. Si ma ingrozesc la gandul ca e inevitabil sa ajung si eu sa fiu unul. Am fost acolo, nu vreau sa ma intorc. Mi-am jurat sa nu mai fiu depresiv niciodata, si probabil e cel mai inspirat juramant pe care l-am facut vreodata. Si daca as avea garantia ca, daca as umbla descult 1 kilometru pe sticla pisata, oamenii ar deveni mai optimisti, as face-o. Dar nu am garantia asta. In ziua de azi, 3 oameni din 2 sufera sau au suferit de depresie. Exagerez. 2 oameni din 2.

M-am gandit sa scriu cateva lucruri care iti pot lumina ziua daca esti intr-o stare din-asta. Probabil n-o sa te regasesti, dar o sa incerc. Vizualizeaza urmatoarele momente: