Statea intins, cu picioarele pe caloriferul rece si cu fundul bolnav pe scaunul ergonomic din care ieseau bureti. Nu-l deranja nimeni, nu-l deranja nimic. De fapt, il deranja durerea din gat care i se instalase acolo in dimineata din ziua precedenta. Un cosmar, ca de obicei. Prefera sa vomite o ora incontinuu, decat sa mai simta senzatia de ciment din gat, care-i crea dificultati si cand incerca sa-si inghita propria saliva. Dar se obisnuise, asa era de fiecare data cand se racea. El nu facea febra, el nu era slabit, pe el nu-l treceau transpiratiile, el nu trebuia sa stea in pat, pe el nu-l luau ameteli, lui nu i se facea rau, lui nu-i curgeau mucii, el nu tusea, el nu ragusea, pe el nu-l durea capul. Cand se racea, pe el il durea doar gatul. Dar era de-ajuns. Ii dadea senzatia de neputinta fizica, de blocaj, de arest la domiciliu. Singurul aliat al sau era Tantum-ul Verde care statea aiurea pe birou si care ii mai alina chinul. Detesta cand oamenii sugeau Tantum Verde fara sa-i doara gatul, sub pretextul ca "are gust bun". I se parea o risipa.
Se uita la ceas. De 4 ore statea in aceeasi pozitie.
